suflete

nu știu câți dintre voi cred în sufletele pereche sau câți dintre noi înțelegem ce sunt ele. dar știu că, deși o fi o idee romanțioasă, cu iz de vechi și oarecum patetic, undeva în sufletele și creierele noastre, sufletul pereche e cel pe care-l căutăm necontenit. unii dintre noi îl și găsim, cei mai mulți facem apoi cumva de-l pierdem. nu pentru că nu l-am recunoaște, ci tocmai pentru că e atât de greu și ne sperie atât de tare. pentru că da, există dragoste... dar există și dușmanul ei- viața.

sufletul pereche înseamnă îmbinarea perfectă dintre doi oameni- în simțire, gesturi și gândire. greu de găsit fiind, e și mai greu de suportat și de păstrat.

sufletul pereche apare o singură dată în viață. iar atunci când îl întâlnim, ni se pare cel mai firesc lucru din lume ca el să ne rămână alături- pentru că ne aparține, pentru că e al nostru, pentru că rațiunea nu poate concepe că timpul și tot ceea ce ține de el, distruge.

și uităm, nu vrem să înțelegem că sufletul pereche poate avea deja lângă el un alt suflet- nu unul pereche, dar poate un suflet frumos, care a ajuns înaintea noastră, cu care s-a construit un trecut, care i-a fost alături sufletului nostru pereche în vreme ce noi înșine hoinăream în alte suflete. și poate că sufletul acela nu merită să fie rănit și nici noi nu ne putem asuma regretele imense de după.

și atunci, îi dăm drumul, îl eliberăm, îl abandonăm, îl lăsăm lângă altcineva. fără dorința revenirii, fără nici cea mai mică speranță că-l vom mai regăsi vreodată. blestemând viața, pietrele, cerul.

există suflete pereche cărora nu le e dată nicio șansă. doar o fracțiune din timpul crud, în care trebuie, e imperios să trăim. suflete pereche care nu pot fi împreună, dar care simt la fel de intens și totuși se pierd. și oare cum o fi durerea atunci când îți pierzi sufletul pereche...?  și cum sunt toate zilele care urmează, cum sunt bucuriile, cum ne sunt zâmbetele și lacrimile pe care le trăim apoi, după ce am pierdut sufletul pereche- cum mai suportăm totul?

avem incredibila capacitate de a ne vindeca rănile. de a le provoca cicatrici timpurii, care nu dor decât rar... și tot mai rar... uneori mai tare, atunci când rămânem singuri.

alegem să ștergem totul negând ceea ce am simțit, ne refugiem în paturi reci și străine, iubim alte trupuri, ne stingem durerea cu alcool, compunem rânduri, zâmbim senin, facem bani, fugim în lume, ne afundăm în tot ceea ce nu are legătură cu iubirea. sau mii de alte lucruri care nu suntem noi, sperând să ne smulgem din inimi sentimentul de neputință, de furie surdă, de pierdere cruntă, de disperare că nimic nu a salvat ceea ce am avut.