concluzii simple

 e greu să mai crezi, e și mai greu să ierți. e aproape imposibil să mai ai răbdare. după ce ai cunoscut sublimul nu te mai poți vedea în banal. și e inutil să uiți, pentru că mereu vei căuta deliciul eternelor reverii.

da, suntem distruși cu toții- în mai mare sau mai mică măsură, purtăm în inimi răni adânci care se oglindesc, uneori, în priviri și zâmbete amare, și trebuie să trăim cu ele- uneori, așa cum te doare o rană veche atunci când plouă sau se schimbă vremea, așa te dor și rănile alea atât de adânci încât sunt invizibile.

toți suntem ipocriți, fugim de lucrurile alea care ne zvâcnesc în puls și ne sapă constant în minte. peste luciditatea afișată, mai avem și momente de nebunie... și nu știu cum naiba se face, dar tocmai nebunia asta de care ne ascundem atât- ea ne dă visele și tot ea ne aruncă apoi în haos.

și apoi, cu creiere spălate, o luăm de la capăt, iar și iar. 

dar, în cele din urmă... cine are dreptul să ne judece...?