am regăsit unele dintre propriile- mi concepții despre dragoste atât de bine așezate în cuvinte! cu deosebirea că eu le-aș fi îmbrăcat oarecum mai feminin, probabil mai dulceag... dar cu aceeași trăsătură generală, fără îndoială.
mai mult sau mai puțin, toată lumea are o viață sentimentală, dar marile iubiri sunt foarte rare. adevărul e că marea iubire nu e un fenomen natural (...). îndrăgostirea nu e întâmplătoare ci fatală, și deci nu poate fi vorba de eroare; de aberație însă da. aberație în sensul că e un fenomen nenatural; n-ar trebui să ne ferim de cuvinte: marea iubire e o superioară perversiune. spiritul se insinuează, răspândindu-se ca un venin, în toată textura somatică a ființei, deviind instinctul de la funcția sa biologică elementară.
nu există mare dragoste principal castă, chiar dacă se potențează prin abstinență (...).
marea pasiune presupune o totală înțelegere fizică, o sexualitate liberă de orice inhibiție sau reticență, o dăruire mutuală și cu totul lipsită de menajamente. cazurile acestea sunt foarte rare (...).
de aceea, marea dragoste nu poate fi decât împărtășită și deci fericită. marea iubire nu poate fi decât reciprocă: iubirile unilaterale și neîmpărtășite, năzuințe lipsite de realitate, simple iluzii, nu sunt decât niște fenomene de infirmitate.
nu există mare dragoste nefericită. ea poate fi contrariată, poate deveni fără speranță, dar fericiră e neapărat, căci suprema și de fapt unica fericire e împărtășirea în dragoste. fericirea asta nu exclude suferința; dimpotrivă. cine fuge de suferință nu va cunoaște fericirea niciodată. în fond, dacă fericirea e totuna cu dragostea, deci cu pasiunea, înseamnă că ea e propriu-zis și literal: suferință. există, în ființele evoluate, o mare sete de a suferi, și pentru satisfacerea ei toată ingeniozitatea și, aș spune, tot geniul- abia ajung.
Alexandru Paleologu- De amore (Bunul- simț ca paradox)
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu