nevoie de nimic

cu toții avem momente de slăbiciune, ale noastre, trăite încet sau nu, în văzul tuturor sau ascuns, tocmai pentru a nu ne răni, pentru a nu ne tăia și a nu mai sângera. și după ce luptăm o vreme- zile întregi și naiba mai știe câte nopți, zvârcolindu-ne sau alergând pe atâtea drumuri, către liniște, uitare și nepăsare, nu mai putem.

ajungem epuizați la un capăt- de drum, de tăcere, de suferință. și atunci răbufnim. dar asta e chestia cu refularea, cu a nu mai putea ține în tine, cu a te elibera, cu a spune ce simți: că imediat ce ai făcut-o, realizezi că toate astea, care erau ale tale și doar ale tale, nu-ți mai aparțin. că le-ai dat cuiva, le-ai pus în brațele celuilalt- care nici măcar idee nu are ce-ai vrut de fapt.

și atunci îți dai seama că nici măcar lupta aia, de atâta timp, nu-ți mai aparține. că ai irosit-o pe cine nu trebuia, pe cine nu a înțeles și nu merita să știe. pentru că te privește gol, rămâne fără replică la vorbele tale și atunci te întrebi ce naibii ai vrut, ce ai așteptat, când undeva știai prea-bine că nu e capabil de mai mult, că nu poate, că unora le este imposibil să poată dărui  peste ce primesc. și scrâșnești din dinți, închizi ochii, strângi rămășițele care ți-au mai rămas din ceea ce ai vrut, naiv, să-l faci să înțeleagă. și știi că n-ai voie și nu-ți permiți luxul de a repeta greșeala; că va trebui să înveți să le îngropi pe toate, că data viitoare nu mai ai nevoie de așa martori. 

poate că pentru moment ai scăpat de tot ce-ți apăsa sufletul... dar a meritat? nu, aproape niciodată nu. asta-i chestia cu oamenii- nu sunt dispuși să înțeleagă ceea ce le provoacă teamă și nesiguranță. și nu știu să-și asume greșelile, așteptând permanent ca cei care le-au dăruit măreția, doar aceia să plătească.