mă întreabă cei care mă citeau de ce nu mai scriu. știu că sunt oameni care așteptau cu drag să mai scriu câte ceva... o mână de oameni, cei care au înțeles mereu de ce scriam și cât dădeam prin asta.
ce s-a întâmplat...?
s-a întâmplat că am regăsit dragostea. și că, o vreme, am fost atât de fericită încât era ireal. dar nu pot scrie despre fericire. nu știu cum se descrie fericirea, pentru că atât de unică și de irepetabilă.
că poate undeva, adânc în suflet, am așteptat cu răsuflarea tăiată să sufăr crunt și tăios, pentru a mă putea așterne din nou în zeci de cuvinte care doar pentru unii au rezonanță.
nu știu cum se trăiește fericirea, darămite să știu a scrie despre ea!
și apoi, mai apropiată și mai voluptoasă, mai mult decât de neegalat mi s-au părut mereu nefericirea, durerea, disperarea.
e un soi de trăire și asta, fericirea. sau ce-o fi fost ea, în ce plăcere duioasă s-o fi transformat acum, de nici n-o mai sesizez, doar o provoc și-o zgândăresc câteodată, în speranța că o voi alunga cumva, măcar preț de câteva clipe, atât cât să simt din nou decadența suferinței. și atunci, cu lacrimi sărate și gânduri pierdute, realizez că nu-s altceva decât o veșnică masochistă; că visul frumos poate lua oricând final, la o zi sau o vorbă depărtare, pentru că probabil nu aș face decât să revin, oarecum împlinită, în elementul meu.
poate că nu e chiar asa cum îmi spusese cineva, că n-aș recunoaște fericirea nici dacă m-ar izbi în față- dar adevărul e că mă înspăimântă și mă terifiază. și-mi ia toată energia, o oră de fericire mă costă cât alte zece de agonie, pentru că e dulce și amară și exaltantă și surprinzătoare și catifelată și de ne/refăcut... în vreme ce mizeria, durerea și lipsa a tot sunt mult-mult-mult mai suportabile, mai credibile, mai realizabile.
și ce vine după fericirea care vine după nepăsare? ce-i poate urma fericirii, trăită inconștient și de-a valma, fără gând de altceva...?
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu