că mi-e drag de ce puteam scrie

final

 

pielea ta s-a făcut neagră de ieri

 şi un doliu profund s-a amestecat cu sila

 nu cred în cuvântul aruncat peste trupuri

 şi n-am să mai văd niciodată margarete în luna iunie

 de parcă viaţa toată s-a ascuns într-un tub de smalţ

 şi ne-am aruncat de la etajul ultim

 să rătăceşti printre simţiri longevive

 toată iubirea albastră şi roşie şi curioasă

 s-a făcut cicatrice liniştită

 şi setea şi-a luat cafeaua târziu în noapte

 alergând bezmetică până la marginea lui când şi unde şi de ce

 şi te-am închis cu douăzeci de mâini mai multe mai multe mai urâte

 doliu nu poţi purta cuiva mort şi viu şi umblând

 cum nici să respiri printre cadavre de amintiri nu rezişti

 aşa că te întorci cu spatele către fereastra atât de ferecată

 iei măsura unui cuţit lucios şi vesel

 şi îţi repeţi că aripile se frâng intotdeauna atunci când

 ai mai vrea să dormi puţin

(sf. ghe. 2009, iunie)