poem vinovat

sunt vinovată

că mă despart de seninătate

când somnul devine îngust

și uite viața trece

-          mai mică sau mai ilustrată depinde

depinde mult de cum aruncăm

cuvintele și punctele dintre acum

și mistuirea din urmă.

sunt clar vinovată că nu pot înainte și mă arunc înapoi.

ca într-un carusel nebun de atâtea culori.

în dimineți. în dimineți. în dimineți.
mereu. mereu. mereu.

despre lucruri simple

nu știu cum se face... dar sunt lucruri în noi, despre noi. pe care le știm și totuși le uităm :) și cumva nu mai știm ce e copilăria. unde e linia fină între a trăi și a iubi viața. ne mândrim că devenim maturi. că am crescut. că putem face o mie de fapte. că suntem... și pierdem, în realitate, totul.

oameni de zăpadă...

toamnă...

toamna

rug.

mi se face dor uneori de mare. de locurile copilăriei. de ochii lui cenușii.

mi-e dor de nopțile mele triste.

de pustietatea pe care  doar el știa să o mai lase-n urmă.

și mi se face dor de zile senine. de ninsori nevrute și drumuri separate.

de ore întoarse de atâta așteptare. de toate  întrebările alea știute și mute.

dor de amintiri și plecări și ploi și șoapte. de atingeri și fum și lună și toamnă.

și ce dacă oamenii revin? și ce dacă ne închinăm acelorași duminici?

poate că doar dorurile dau măsura sângelui.